Voluntarii și personalul angajat al Societății Naționale de Cruce Roșie din România sărbătoresc, pe 8 mai, Ziua Mondială a Crucii Roșii și a Semilunii Roșii.
Crucea Roșie Română ajunge în fiecare an la mai mult de 600 000 de persoane, oferind asistență umanitară adaptată la nevoile comunităților din întreaga țară. De la intervenția și pregătirea populației în situații de dezastru, diseminarea valorilor umanitare, cursuri de prim ajutor, campanii de educație pentru sănătate până la programe sociale care acoperă în primul rând nevoile de bază ale populației vulnerabile, putem ajuta oamenii să se pregătească, să gestioneze și să se recupereze după un dezastru sau o criză. Pentru copiii și tinerii proveniți din familii nevoiașe, Crucea Roșie Română a înființat mai multe centre comunitare de zi (Centrul EGAL) unde aceștia beneficiază de hrană caldă și servicii de dezvoltare a abilităților de viață.
Societatea de Cruce Roşie din România s-a înfiinţat şi a primit recunoaşterea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii la 4 iulie 1876, la doi ani după aderarea ţării noastre la Prima Convenţie de la Geneva ”pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie”.
Printre semnatarii actului de înfiinţare a Crucii Roşii Române (CRR) se regăseau importante personalităţi ale vremii: Nicolae Cretzulescu, George Gr. Cantacuzino, C.A. Rosseti, Ion Ghica, Dimitrie Sturdza şi dr. Carol Davila, informează site-ul www.crucearosie.ro.
Primul preşedinte al CRR, care îşi avea sediul într-o aripă a actualului Spital Colţea din Bucureşti, a fost prinţul Dimitrie Ghica (1876-1897).
În 1919, Societatea Naţională de Cruce Roşie din România (SNCRR) adera la Liga Societăţilor de Cruce Roşie şi Semilună Roşie, în 1954, la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949. Principiile adoptate la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii, de la Viena, în 1965 şi reactualizate, în 1985, au stat la baza întregii activităţi a SNCRR, începând cu 22 decembrie 1989.
La 20 iulie 1876, prima ambulanţă a CRR a plecat într-o misiune umanitară pe frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. A urmat Războiul de Independenţă (1877-1878), când Crucea Roşie a intervenit cu personal sanitar, ambulanţe şi trenuri sanitare în sprijinul trupelor de campanie. A înfiinţat aşezăminte spitaliceşti în Bucureşti şi în diferite oraşe din ţară.
Între anii 1888 şi 1892, societatea şi-a extins activitatea prin organizarea de cursuri speciale pentru pregătirea surorilor de caritate. În 1891, s-a înfiinţat şcoala permanentă pentru infirmiere, iar un an mai târziu s-a înfiinţat un spital şcoală cu zece paturi.
Prin Statutul Crucii Roşii, adoptat în 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea Societăţii. De aceea, în 1906, au pus bazele ”Societăţii de Cruce Roşie a doamnelor din România”, prima preşedintă aleasă fiind Irina Câmpineanu. Societatea era activă în paralel cu cea înfiinţată în 1876 şi se ocupa cu strângerea de fonduri pentru ajutorarea în caz de război şi calamităţi, pregătind personal voluntar. În 1915, Adunarea Generală a SNCRR a aprobat fuziunea celor două entităţi. Cu acest prilej, Regina Maria, sub al cărei patronaj se afla Crucea Roşie la acea vreme, a adresat românilor următorul mesaj: ”Crucea Roşie, nădejdea tuturor în timp de pace, ca şi în război, nu trebuie să piară. Cu toţii, de la mic la mare să o sprijinim cu evlavie, cu însufleţire, cu nesfârşită dragoste”, potrivit site-ului www.crucearosie.ro.
