În jurul vârstei de 2 ani, copilul are un comportament refractar faţă de părinţi şi realităţile din jurul său. Este aşanumita „faza de negaţie”, o perioadă în care copilul spune „nu” la tot ce i se cere sau propune, îi contrazice pe cei „mari”, nu respectă regulile şi adesea se opune, făcând mofturi sau crize de isterie când este rugat să facă lucruri din cele mai normale. Faza de negaţie reprezintă aspectul opus fazei → eului, în care copilul începe să se perceapă ca o persoană diferită de mama lui şi astfel, prin folosirea pronumelui eu, îşi exprimă descoperirea identităţii. Chiar şi negaţia nu este un instrument pe care-l foloseşte pentru a-şi manifesta dorinţa de autonomie şi a-şi consolida personalitatea în cadrul procesului normal al separării de mamă, figura dominantă în raporturile sale cu lumea. Nu e ciudat că mama este ţinta preferată a copilului, pentru că acesta depinde de ea şi cu ea a format acea legătură strânsă pe care acum vrea să o rupă pentru a-şi afirma propria autonomie.
De aceea, mama trebuie să suporte de cele mai multe ori „rafalele” de „nu”, precum şi comportamentul rebel şi încăpăţânat prin intermediul căruia copilul de 2 ani îşi pune la încercare noua putere. La această vârstă, copilul poate merge singur, pleacă şi vine când vrea, explorează mediul care-l înconjoară; aşadar, a sosit momentul să-şi manifeste prin intermediul negaţiei o voinţă diferită de a celorlalţi.
CUM SĂ REACŢIONĂM
În această fază a negaţiei, inevitabilă în procesul evolutiv al copilului, părinţii trebuie să încerce să nu fie prea severi sau să impună reguli prea stricte. Adeseori, copilul spune „nu” în mod automat, fără prea mare convingere, doar ca să vadă ce efect are refuzul său. Dacă mama tolerează răspunsul, atunci „nu” se va transforma în „da”, iar micuţul va face imediat ce i s-a cerut. În schimb,
dacă mama e foarte categorică, făcându-i reproşuri şi pedepsindu-l, tendinţa trecătoare a copilului de a se opune se poate transforma într-un comportament conflictual mai pronunţat. Nu trebuie să uităm că şi opoziţia se învaţă prin imitaţie. Dacă micuţului i se spune mereu „nu”, dacă este asaltat tot timpul cu interdicţii, reguli, obstacole, i se pare normal să reacţioneze la fel şi să refuze orice.
CUM SĂ LIMITĂM INTERDICŢIILE
Problema → siguranţei este de maximă importanţă, fie în casă, fie în afara acesteia. Copilul care încă nu conştientizează pericolul poate oricând să aibă un accident sau să cadă, motiv pentru care opoziţia părinţilor trebuie să fie foarte fermă în această perioadă. Pentru ca explorarea făcută de copil să nu se izbească de interdicţii (inevitabile, căci părinţii trebuie să-l apere de pericole, dar pe
care copilul nu le înţelege decât ca obstacole în calea curiozităţii sale) trebuie să ne gândim de două ori când îi facem un reproş sau îi interzicem ceva. De pildă, casa se poate reorganiza, astfel încât copilul să se mişte liber fără a risca să păţească ceva. Puteţi să puneţi plase la ferestre, să acoperiţi prizele, să mutaţi mobilele care se pot răsturna, să ţineţi obiectele periculoase sau de valoare departe de cel mic. Este bine să evităm pe cât posibil şi situaţiile în care copilul să devină agitat sau mofturos. Cina la restaurant, vizitele la muzee, cumpărăturile făcute în prea multe magazine sunt experienţe plictisitoare, nepotrivite pentru un copil de 2 sau 3 ani care nu poate respecta încă regulile de comportament impuse în aceste locuri.
sursa: maternitate.ro
