„Cred că aveam 5 ani când tataie Fusuleţ mi-a pus pentru prima dată vioara pe umăr şi degetele pe arcuş. Mi-am spus atunci că eu voi cânta pe marile scene ale Europei, şi nu la nunţi şi botezuri.” Repetă două, trei, uneori chiar şi patru ore pe zi la vioară şi studiază partituri ca un violonist experimentat. „Iar atunci când nu îmi mai simt degetele sau umărul şi vreau să mă opresc, aud cuvintele lui tataie Fusuleţ: «Vrei să fii un mare violonist? Sau vrei să îndoi fierul, să fii gunoier şi să cânţi manele la nunţi?». Şi nici nu-i răspund, mă apuc imediat să repet până ce fiecare notă sună perfect. Ştiu că tataie nu a avut posibilitatea să înveţe şi este fierar betonist, iar uneori lăutar la nunţi, dar şi că el iubeşte cel mai mult tot vioara. Despre el, oamenii spun că este «un lord deghizat în ţigan», dar pentru mine rămâne tataie Fusuleţ.”
Sunt cuvintele unui băieţel de 13 ani. Când îl vezi, ai zice că-i un copil obişnuit, care încă visează să înscrie un gol decisiv într-un derby Steaua – Dinamo. Însă, imediat ce ia vioara în mână, descoperi – fără a fi neapărat un cunoscător al muzicii clasice – că el este, fără a face risipă de cuvinte mari, un geniu. Comparat deja, de unii, cu Paganini ori cu Enescu.
Este greu să ţi-l imaginezi pe scena Filarmonicii din München. Însă el a fost acolo. Şi a cântat singur cu renumita orchestră Clasica Filarmonica Armonia, din Alexandria. Şi a fost nu doar la Filarmonica din München, ci şi pe alte scene mari ale Europei, la Hamburg sau la Milano, pe unele de două sau chiar de trei ori. La concursurile internaţionale – consursuri adevărate, grele – Mircea a obţinut peste 30 de locuri întâi şi nu mai puţin de 10 premii întâi absolute!
Deşi are doar 13 ani, la concursurile la care participă, el intră în competiţie cu tineri de peste 20 de ani. Şi, mai mereu, câştigă. Profesorii spun că „nivelul la care Mircea interpretează este peste unul academic”. O demonstrează şi faptul că, la un important concurs din Italia, la care participau tineri veniţi din zeci de ţări, Mircea a luat locul I, cu un program de Paganini. A fost remarcat atunci de muzicieni celebri, precum Walter Krafft, pianist de origine română, directorul Conservatorului „Richard Strauss” şi al Münchener Musikseminar. Din partea lui, Mircea a primit, în august 2010, invitaţia de a participa la un prestigios festival internaţional de muzică clasică, la Filarmonica din München.
Băiatul interpretează, cu mână sigură, fragmente din lucrările lui Pablo de Sarasate, Vittorio Monti, Henryk Wieniawski sau pe cele ale preferatului său, Niccolò Paganini. Nu e de mirare deci că i se spune „Micuţul Paganini”. Pentru el, este suficient să asculte numai o dată o partitură, pentru ca apoi să reproducă perfect fragmentul, inclusiv cu legături de arcuşe, degete… „Toţi spun că este imposibil, pentru că ar fi nevoie de 10.000 de repetiţii să reţii şi să interpretezi o piesă, dar mie îmi iese a treia oară”, spune firesc băiatul.
Nu i-a fost uşor să ajungă aici. A avut de înfruntat nu doar problemele financiare ale familiei, ci şi prejudecăţile. Faptul că provine dintr-o familie de romi a fost mereu o piatră care a atârnat greu în faţa multora. I s-a spus chiar că are un talent atât de mare, încât mai bine s-ar face lăutar şi ar cânta la nunţi şi botezuri. Aşa ar câştiga şi bani adevăraţi. Fără număr, cum se zice. La concursurile naţionale, uneori obţine locul al doilea, chiar dacă interpretează cel mai variat repertoriu şi cântă dumnezeieşte. „Cum ar fi putut «un pui de rom» să ia premiul întâi?”
Însă băiatul nu a renunţat, chiar dacă recunoaşte, cu lacrimi în ochi, că l-au durut aceste cuvinte. A luptat împreună cu bunica sa, care i-a fost mereu aproape şi care s-a zbătut pentru el încă de când băiatul avea doar 6 luni. Femeia lucrează acum ca menajeră în trei case, de dimineaţa până noaptea. Iar când ajunge acasă, o ia de la capăt. Pentru că a decis să aibă grijă de nepotul său şi, oricât i-ar fi de greu, ea declară cu mândrie că ar face orice sacrificiu pentru a-l ajuta pe Mircea să ajungă un mare violonist.
Din munca ei supravieţuiesc cu toţii: bunica, bunicul, mama şi tatăl lui Mircea, Mircea şi fratele său mai mic. Locuiesc într-un apartament cu două camere. Tot bunica a fost cea care a cerut şi ajutorul Fundaţiei Dan Voiculescu, atunci când bănuţii nu le mai ajungeau pentru ca Mircea să poată ajunge la zecile de concursuri şi recitaluri unde era invitat. Bunica nu s-a îndurat să-i refuze nimic din ceea ce l-ar fi ajutat să-şi urmeze drumul.
Pe Mircea, tatăl său nu l-a auzit niciodată cântând. Din cauza unei boli, nu aude şi îşi găseşte cu greu un loc de muncă. „Cine ar vrea să angajeze un rom cu un handicap atât de important?”, se întreabă el, trist. Cu toate astea, încă speră că cineva îi va oferi un serviciu. Iar atunci când vede mâinile micuţului mângâind vioara cu arcuşul, ochii i se umplu, de fiecare dată, de lacrimi. Şi-şi găseşte astfel puterea de a nu renunţa şi de a căuta iar şi iar de lucru, măcar de azi pe mâine.
„Prima mea vioară completă, cea pe care am iubit-o cel mai mult şi cu care am luat foarte multe premii, am primit-o de la profesoara mea, Olivia Papa, un om cu suflet mare, căruia nu ezit niciodată să-i mulţumesc pentru tot ce a făcut şi face pentru mine. Era o vioară cu un pas mic, cea mai frumoasă pe care am văzut-o vreodată, pe care o curăţam în fiecare zi, după repetiţii, împreună cu tataie Fusuleţ, dar care s-a spart într-o zi, din cauza unui accident. Îmi amintesc că în casă era foarte cald, mi-a venit rău când repetam şi am căzut cu tot cu ea. I-am spart partea din faţă, dar, chiar şi aşa, o păstrez cu mare drag, iar într-o zi, când am să am bani, am s-o repar şi am să cânt din nou la ea”, povesteşte Mircea, cuprins de entuziasm. Băiatul speră din tot sufletul ca prima lui vioară să poată reînvia cândva, sub mângâierea arcuşului. Pentru că ţine la ea, dar mai ales la doamna profesoară care i-a dăruit-o. Şi care, atunci când a aflat că lui i s-a făcut rău din cauza căldurii, şi-a rupt din salariul de profesor, ca să-i cumpere elevului său aer condiţionat.
Pentru Mircea, prima sa apariţie la televizor „a fost un vis. Aveam 9 ani şi am câştigat trofeul emisiunii «Vreau să fiu mare vedetă» de la Antena 1. Am împlinit atunci marele vis al lui tataie Fusuleţ: să cânt pe scenă şi multă lume să mă vadă şi să mă aprecieze”. Acela a fost însă doar începutul. Au urmat zeci de recitaluri, concursuri şi evenimente. Atât de multe, încât şi el le-a pierdut numărul. Cu toate aceastea, după vioară, cel mai mult iubeşte maşinuţele teleghidate. Nu a primit niciodată una cu telecomandă. Însă a reuşit să-şi cumpere, după ce a câştigat în Italia patru premii întâi, două maşinuţe (una pentru el şi una pentru fratele său), dar şi o minge de fotbal.
Nu face sport şi spune, de parcă şi el ar crede, că nici bicicletă nu-şi doreşte. Pentru că nu are timp şi ştie că, oricum, nu are voie. „Aş putea să cad, să mă lovesc la degete şi să nu mai pot cânta. Ultima dată când am fost tentat de o bicicletă, am avut un accident şi… era să nu mai pot cânta chiar în recitalul pe care trebuia să-l susţin singur, acompaniat de Clasica Filarmonica. Mi-am rupt atunci singurii pantaloni buni, care puteau fi purtaţi la un spectacol. Dar am cântat cu ei cusuţi şi a fost frumos! A fost visul pe care sper ca, într-o zi, să mi-l pot îndeplini şi acasă, într-o sală cu mulţi spectatori, împreună cu o orchestră. Ştiţi de ce? Să mă vadă tata şi tataie Fusuleţ.”
Articol publicat in Jurnalul National, pe data de 8 decembrie 2011.
