De curând, mai exact pe 16 martie, s-au împlinit 55 de ani de la moartea sculptorului român, Constantin Brâncuşi. În afară de a fi un simbol cultural naţional, Brâncuşi reprezintă o parte din temelia mişcării artistice moderne, fiind considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului XX. Este cunoscut pentru frumuseţea lucrărilor sale dar mai ales pentru misterul care le înconjoară.
Când a plecat în 1904 la Paris pentru studii, Brâncuşi a realizat că este atras de arta inovativă a lui Auguste Rodin, de la care a învăţat că scopul unei sculpturi nu este nici pe departe forma suprafeţei, ci evocarea forţei interioare care realizează suprafaţa.
„Sunt imbecili cei care spun despre lucrările mele că ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioară, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”
Despre el aflăm multe lucruri în timpul şcolii, dar ce nu ni se spune e faptul că, deşi a promovat România prin arta sa, artistul nu a primit prea mult sprijin din partea ţării. Ca dovadă, prima sa expunere are loc în Paris (1906), iar prima sa expoziţie are loc în Statele Unite ale Americii, mai exact în New York City (1914) devenind o adevărată senzaţie.
În timp ce câştiga succes în America şi în sufletele altor artişti din lume, România îi respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret, sculptura rămânând în atelierul său. (Fântâna lui Narcis). Tot Paris-ul îi publică şi volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui, urmând ca în 1921, să apară primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri ale artistului în revista Little Review din New York.
Este esenţial să menţionez că un număr mare din lucrările sale, alături de ce se afla în atelierul său, se află la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou), deşi sunt lăsate prin testament României, dar acceptate cu bucurie de francezi.
Aceasta este o consecinţă a refuzului guvernului comunist din 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuşi după moartea sa.
România şi-a dat seama de geniul pierdut peste hotare abia în 1964, atunci când Ansamblul monumental de la Târgu Jiu a fost amenajat şi îngrijit, după ce era aproape de a fi dărâmat. Pe patul de moarte, Constantin Brâncuşi mărturiseşte că moare „cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea.”
Aici găsiţi mai multe fotografii cu operele sale expuse la Muzeul Metropolitan de Artă din New York.
Articol scris de Cătălina Airimioaiei
Sursa: instilulmeu.ro
