Nu există motivaţie pentru a deveni dascăl. Dascăl te naşti sau nu. Harul de a dărui învăţătură e mai mult decât motivaţie sau pregătire de specialitate. Harul de a te dărui ca om, cu valori, atitudini, comportamente poziţive înseamnă mai mult decât “a transmite” informaţie, a instrui şi educa, înseamnă a sădi fără teama că te risipeşti vreodată. Am iubit de mică dăruirea. Părinţii, cunoscuţii, necunoscuţii îmi observau deseori disponibilitatea matură de a dărui: zâmbet, cântec, poezie, poveste, poveţe, lacrimi, în mod firesc, oriunde şi oricând, fără a fi rugată prea mult.Simţeam că nu poate exista bucurie mai mare decât a bucura oameni, a-i surprinde şi cuprinde cu sufletul. Adică tot ceea ce un dascăl ar trebui să fie. Aşa, m-am simţit ca şi azi, responsabilă pentru ceea ce “am primit”. Am avut un mare noroc însă: am fost încurajată de familie, profesori să-mi cultiv disponibilităţile de comunicare, să desăvârşesc ceea ce primisem de la ursitoare bune. Aşa, am devenit dascăl. Dorind să dăruiesc. Preţuind darul. Dăruindu-l la rându-mi. Iubesc copiii pentru că respiră în acelaşi ritm cu mine, pentru că îmbrăţişările lor sunt centura mea de siguranţă într-o lume debusolata, în derivă. Le iubesc mirarea şi le aud chiotul nerostit al bucuriei şi satisfacţiei că înţeleg perfect Cuvântul meu. Sunt fascinată de părinţii lor care văd în mine “salvarea”, fără ca ei, copiii, să fie în suferinţă. Ei ştiu că drumul copiilor lor are nevoie de un bun început. Sunt recunoscătoare vieţii şi destinului împlinit că atâţia oameni mari îmi încredinţează oameni mici şi cresc apoi laolaltă cu mine în propriul suflet. Această meserie nu are nevoie de “contribuţii”, această profesie are nevoie de oameni verticali, integri, care nu se lasă mutilaţi psihic sau moral de minciuna unei realităţi sociale şi politice, nu se lasă dominaţi de frustrări şi complexe, de vise deşarte sau dureri înăbuşite.Atât pot face ca preţuire a harului primit: să nu mă abat de la ceea ce sunt, să merg înainte în demnitate, chiar dacă suficienţa, mediocritatea respiră acelaşi aer cu mine în locaşul numit şcoală. Zâmbetul meu dă speranţă părinţilor, optimismul meu pedagogic molipseşte colegi intru credinţa că încă se mai poate face educaţie şi instruire. A ignora ceea ce mă umileşte, dar nu pot schimba, nu mă abate de la exigenţa faţă de mine, nu mă transformă. Contribuţia mea este în primul rând de suflet. Este o smerenie bine înţeleasă, spre liniştea şi bunul mers al lucrurilor între cei patru pereti ai clasei mele. Fiindcă şcoala adevărată acolo se petrece azi: în sala de clasă. Restul, sunt lumi paralele cu viitorul acestei lumi. Contribuţia mea zilnică este reuşita de a nu ma contamina de mediocritate, compromis, de a rămâne imună la rău şi răutate, le nepreţuire.
Sunt binecuvântaţă cred să nu simt efortul. Un om care a ales bine profesia nu resimte oboseala, efortul în nicio perioada a vieţii lui, se înnoieşte ăn fiecare zi fără a cheltui bani, cu haine noi, primenite de bucuria împlinirii. Generaţiile de copii sunt diferite de la un an la altul, de aceea pentru mine este important să deţin metodele şi mijloacele optime de cunoaştere a lor. Pentru a avea răspuns la întrebările părinţilor, din ce în ce mai interesaţi să aibă în primul rând copii cu o inteligenţă emoţională evidentă, sănătoşi afectiv, citesc noutăţi în literatura de specialitate, aplic, dezbat cu învăţătorii interesaţi. Sunt iniţiator de proiecte educaţionale, care au drept tinte personalitatea elevilor, creativitatea lor, sunt formator, încercând să îmi determin colegii spre o atitudine pozitivă, constructivă în relaţia elev- dascăl-părinte. Pentru că azi, părintele are nevoie în aceeaşi măsură de dascăli.
Elevii îmi sunt copii, părinţii îmi sunt prieteni. Nu concep bariere între noi. Şi dacă le identific, fac tot ce îmi stă în putinţă să le dărâm, fiindca doar aşa pot înţelege nevoile fiecărui copil, şi doar aşa îmi pot fi înţelese deciziile, acţiunile. Activitatea de educaţie se petrece zi de zi la clasă, prin lecţii moderne, atractive, dense, cu aspect preponderent practic aplicativ. Nu cred in vitrine cu medalii, cred în zile cu reuşite şcolare pentru toţi elevii. Clasele primare înseamnă pentru elevi a căpăta încredere, nu a aduna medalii. Lectoratele cu părinţii (cel mai recent ” Părinţii şi profesorii care ne inspiră”) deschid căi de cunoaştere şi comunicare atât pentru mine cât şi pentru părinţi. Sunt mentor pentru cadre didactice debutante şi formator. ” Mesagerii calităţii în meseria de părinte”, “Întâmplări din ghiozdanul meu”, “Picături de vise în culoare”, “Didactică şi performanţă în educaţie”, ” Dascăli eficienţi pentru elevi europeni”, “Portret de dascăl”, ” Un copil, un vis”, “Clasa pregătitoare – un drum spre reuşită şcolară”, “Elevii noştri citesc!”, ” Sclipri din vise de copil”, Festivalul Internaţional de folclor “Prieteni în Europa” sunt câteva proiecte iniţiate de mine şi derulate fără vreo finanţare, fără vreun buget, dar care au adunat in ultimii 10 ani peste 3000 de elevi, părinţi, dascăli. Toate s-au finalizat cu editarea unor cărţi cuprinzând experienţe didactice din activităţi şcolare şi extraşcolare. Am credinţa că un adevărat dascăl trece dincolo de sala de clasă, fiind mereu într-o competitie cu sine si un mentor pentru cei din jurul său cu aceeasi disponibilitate.
*Descrierile profesorilor sunt redate intregral conform informatiilor prezente în formularul de înscrieri.
