- http://www.psychologies.ro
Tatii si mamele din ziua de azi nu mai au incredere in propria lor stiinta parentala“, spune psihologul si hipnoterapeutul Lise Bartoli. „Din cauza lipsei de timp, a fricii de a spune sau a face ceva gresit, acestia, cand au cea mai mica dificultate, se grabesc sa apeleze la psiholog si transmit copilului anxietatea, lucru care, evident, nu are cum sa fie mai bun.“
Cu toate astea, conform terapeutei, parintii sunt cei mai indicati pentru a descifra micile tulburari ale copilului (furie, lipsa poftei de mancare, insomnii) si sa-l incurajeze sa le depaseasca.
In acest sens, Lise Bartoli, a conceput o metoda inspirata din experienta sa de mama si hipnoterapeut, metoda destinata parintilor pentru a-i ajuta sa-si ajute copiii.
Relaxarea, vizualizarea, lectura, inventarea povestilor… Practici simple si distractive, care vor permite micutilor de 4–12 ani sa gaseasca raspunsul la dificultatile pe care le intampina: stres, supararea cauzata de o despartire sau rivalitate, frica de esec.
Unii parinti vor prefera vizualizarea, altii – povestea… Ideal ar fi, atunci cand suntem calmi si relaxati, sa utilizam aceste doua cai, dar nu in aceeasi zi. Daca o sedinta nu ajunge, o putem repeta si chiar, odata ce tehnica este fixata, sa-l punem pe copil sa practice singur relaxarea si vizualizarea.
„Nu este vorba de transformarea parintilor in terapeuti“, precizeaza Lise Bartoli. „Ci doar de a-i ajuta sa rezolve o problema inainte ca aceasta sa devina patologica.“ Daca durata si intensitatea simptomelor se maresc – vizibile prin starea de rau persistenta a copilului –, atunci se cere, bineinteles, consultarea unui profesionist.
Partea care „stie tot“
Subconstientul, explica psihiatrul american Milton H. Erickson, este un „magazin mare de resurse si solutii“, din care individul se aprovizioneaza pentru a-si rezolva problemele. Acesta contine istoria noastra familiala timp de mai multe generatii si o parte a subconstientului colectiv, adica toate experientele omenesti din negura timpului. Copilul poseda si el o „parte care stie tot“, cum a redenumit-o Lise Bartoli.
Aceasta ii cunoaste angoasele, dorintele, sentimentele, dar si solutiile la dificultatile pe care le intalneste. Un copil extrem de timid este incapabil sa explice de ce ii e frica sa se apropie de ceilalti.
Daca il intrebam despre acest lucru, il facem sa se simta rau, si sa-l motivam pare insuficient. Pentru a-i modifica in profunzime comportamentul, trebuie sa pasim pe terenul subconstientului.
Metoda este distractiva, directa si eficace, caci se adreseaza partii creative, care detine capacitatea de transformare pozitiva. Este vorba de a materializa aceasta „parte care stie tot“, pentru a o face mai familiara si a o declansa mai usor.
Copilul poate alege un animal, un personaj, un obiect mic sau un „geaman“. Apoi parintele il roaga sa ceara sfaturi si solutii acestei „parti care stie tot“, pentru a-si infrunta micile dificultati.
Dupa ce a primit raspunsurile, copilul este in-trebat care sunt acestea, dar, atentie, fara a fi fortat sa le spuna. Lise Bartoli constata cat de surprinsi sunt parintii care utilizeaza aceasta metoda de bogatia si pertinenta solutiilor propuse. De altfel, ei isi regasesc increderea lor de parinti si increderea in resursele cu care este inzestrat copilul.
„Lumea sa magica“
Aceasta cale consta in ghidarea copilului catre o lume de bunastare, unde sa se simta increzator. Obiectivul: intarirea sigurantei sale interioare, ca sa-l ajute sa-si creeze un spatiu de de transformare pozitiva si sa-si trezeasca simturile, pentru a favoriza legatura povestii cu subconstientul sau.
Aceasta metoda are avantajul de a actiona mai repede decat relaxarea, pe care ar putea sa o inlocuiasca ulterior cu „lumea sa magica“ odata ce ea va avea consistenta. Mai intai, ii sugeram copilului sa inchida ochii si sa-si aleaga un mijoc de transport: cal, racheta sau covor zburator, nu conteaza. Daca se prinde in joc, inseamna ca este pregatit pentru schimbare, daca nu, este mai bine sa incercam mai tarziu.
Parintele il invita apoi sa descrie lumea magica in care a intrat, insistand pe senzatii: „Este o padure sau o plaja? Este cald? Sunt si animale?“. Putem sa-l determinam sa modifice detalii pentru ca lumea aceea sa fie cu adevarat „pe masura lui“.
Este important sa nu se grabeasca, sa se vada si sa se simta evoluand in acest nou spatiu personal, pentru a si-l insusi bine. In incheiere, il intrebam daca „a ajuns“ si daca „e bine instalat“.
Vizualizarea
Vizualizarea consta in a-i propune copilului o imagine mentala care sa vorbeasca cu subconstientul si pe care apoi sa o transforme intr-o maniera pozitiva. Astfel, el va intelege ca poate sa actioneze asupra vietii si emotiilor sale.
Sa ne imaginam un copil caruia ii este frica de intuneric. Acesta poate sa creeze un monstru ingrozitor, care ulterior devine inofensiv, punandu-i o palarie ridicola, o fustita de balerina, codite colorate si, in final, un zambet dragalas.
Vizualizarea este un exercitiu usor de pus in practica si foarte eficace, deoarece copilul este activ. Iar imaginea creata poate fi evocata ori de cate ori este nevoie.
Fetita sau baietelul care se lupta cu insomnia poate capata un „un balon mare cu somn“ greu si protector. Iar daca nu poate dormi, balonul se sparge si somnul il/o inunda. „Sa nu uiti balonul cu somn!“, ii pot aminti parintii.
La fel, putem avea un bulgare de stres care trebuie aruncat intr-un put, o poarta a viitorului care duce la succese, arborele secretelor, si lista poate continua la infinit. Este important ca cel mic sa fie constient de resursele sale de „vindecare“ si de increderea pe care parintii o au in ele.
In esenta, nu este vorba de dezvoltarea unui gand magic, ci de a-i arata ca are capacitatea de a actiona intr-un mod pozitiv asupra mediului care il inconjoara.
Crearea propriei povesti
Frica de intuneric, tristetea, gelozia, toate greutatile din copilarie isi pot gasi rezolvarea in povesti care vorbesc despre ele fara a le denumi concret. Copilul se identifica in mod inconstient cu oaia amenintata de lup fara a face legatura cu propria sa anxietate. Metafora, limbajul subconstientului, prin excelenta, ii vorbesc in mod direct.
Copilul intelege ca el are solutia, de vreme ce animalul supravietuieste fara ajutorul ciobanului. Ideal este sa inventeze o poveste „doar pentru el“, care sa se inspire din problematica sa, dar intr-o maniera metaforica.
Nu inseamna sa povestim despre un print care face pipi in pat, ci despre un rau care se revarsa. Scenariul este intotdeauna mai mult sau mai putin identic: eroul poate fi un copil sau un animal, sau un obiect, care intalneste obstacole si le depaseste singur, datorita unei calitati pe care nu stia ca o poseda.
Deznodamantul este mereu unul pozitiv. In rest, este de ajuns sa-si lase imaginatia libera. Putem sa-i citim cateva povesti pentru a-i reactiva creativitatea sau sa deschidem o carte la intamplare, sa punem degetul pe un cuvant, apoi pe altul, cu gandul la problema copilului, si sa inventam o noua poveste plecand de la aceste cuvinte – una mai trasnita ori una mai simpla.
Descrierea distractiva ajunge in propriul nostru subconstient, aflat in simbioza cu cel al copilului, deoarece impartim aceeasi istorie familiala, acelasi univers.
Povestea se dovedeste a fi mai eficace decat cele traditionale, cu virtuti universale. Ca diferenta dintre hainele facute la croitor si cele cumparate din magazin.
Relaxarea
Relaxarea corporala este o metoda foarte potrivita pentru a depasi dificultatile care se manifesta la nivel fizic, cum ar fi stresul, nerabdarea cronica sau crizele de furie.
Relaxarea permite, de asemenea, eliberarea mentalului si instalarea unei stari de vis cu ochii deschisi, ideala pentru vizualizare si povestea metaforica. Parintele ii propune copilului sa se aseze confortabil sau sa se intinda alaturi de el intr-un mediu calm, cu sau fara patura.
Ii cere „sa respire in burta“ (sa-si umfle burta cand inspira, si sa o dezumfle cand expira), aratandu-i concret cum se face, atat pentru a-l ghida, cat si pentru a se relaxa el insusi.
Cu ochii inchisi, copilul trebuie sa devina constient de diferitele parti ale corpului sau („iti simti piciorul stang, mana dreapta. Sunt calde, reci, grele, usoare?“). Apoi parintele ii povesteste copilului o intamplare din viata sa cand s-a simtit bine, si ii sugereaza sa dea si el un exemplu similar, cand s-a simtit el bine, insistand asupra senzatiilor tactile, vizuale si olfactive.
Retraind momentele placute, copilul si parintele isi vor modifica treptat starea de constiinta. Metaforele vor aparea de la sine, iar „partea care stie tot“ a copilului va fi disponibila pentru vizualizare sau poveste.
Odata ce stapaneste arta relaxarii, copilul va putea sa o practice singur – de exemplu, inaintea unui eveniment scolar stresant.
Sursa: Revista Psychologies
