Până să înveţe reguli sociale şi empatie, copiii mici au instinctul natural de a cuceri spaţiul celuilalt, mai ales dacă acesta nu îşi pune limite.

Cum transmit copiii celorlalți aceste limite: din priviri, din poziția corpului, din cuvinte clare :”Eu nu vreau/lasă-mă în pace”.

Unii copii au nevoie de mai mult timp să ìşi definească acest cerc imaginar al siguranței personale. Alții învață mai greu că e nevoie de permisiunea celuilalt în relațiile de joacă.

Copilul care încă nu se apără din priviri, din gesturi, din cuvinte sau care nu îşi revendică un rol în joc, aşteptând pasiv să fie invitat, e, de obicei, victima unuia care încă nu conştientizează că fiecare are propriile nevoi, intenţii, emoţii.

Copilul care invadează nepotrivit spaţiul celuilalt şi copilul care nu spune “nu” sunt variantele aceleiaşi lecții de creştere şi maturizare socială.

Cum şi ce îi ajută pe aceşti copii:

– adulții de acasă, când şi dacă au învăţat şi ei să pună limite, să traseze ce este şi nu permis în relațiile de familie;

– educatorul care ştie să antreneze jocul tranzacţional, care stimulează vocea fiecărui copil în a spune ce vrea şi ce nu îi place;

– adultul care, atunci când se joacă, ştie să fie, în joc, şi nerezonabil, şi năbădăios, ca să stimuleze răspunsuri vehemente, delimitative, curajoase din partea propriului copil – acasă şi la clasă;

– evitarea supraprotecţionismului şi încurajarea deciziei din partea copilului, pe lucruri simple, de zi cu zi;

– jocul de rol;

Oana Moraru recomandă şi povestea Olinei Ortiz, “Aivoie, Naivoie şi Prințul de Bunăvoie”, care exact asta face: îi invită pe copii să îşi imagineze puterea cercului personal de siguranţă, acolo unde nimeni nu poate intra decât cu voie.