Motto: „Dacă fizică nu e, nimic nu e”
Am ajuns profesor datorită pasiunii mele pentru fizică.
M-am născut într-o familie de ţărani dintr-un cătun al unui sat din judeţul Vaslui, unde noroiul era până la genunchi când ploua şi unde nu am avut curent electric până am ajuns în clasa a XI-a. De mic copil am început să-mi pun întrebări: de ce răsare şi apune soarele, de ce se succed anotimpurile, cum zboară păsările, etc. Cum familia mea nu putea să-mi răspundă la întrebări, am căutat răspunsurile în cărţi. Cititul a devenit o primă pasiune a mea, care a rămas până astăzi. Ajuns la liceu, la Vaslui, am intrat într-o altă etapă a vieţii mele şi a înţelegerii fizicii. Am avut norocul să am nişte profesori extraordinari în liceu. Profesorii de fizică şi de matematică au avut un rol decisiv în formarea mea ca intelectual şi om. De atunci mi-am dorit să ajung profesor de fizică sau de matematică. Am urmat facultatea de fizică deoarece am consideerat că fizica este mai legată de realitate decât matematica. La facultate am avut norocul să am profesori foarte bine pregătiţi cu ajutorul cărora am reuşit să-mi formez o bază ştiinţifică solidă şi un mod de gândire logic. La terminarea facultăţii am acceptat un post de fizician la Combinatul Siderurgic Galaţi, deoarece mi se părea că acolo pot să-mi pun în practică cele învăţate în facultate, numai că, cel puţin în acele timpuri, fizicianul şi inginerul din industrie nu făcea muncă de intelectual, ci o muncă administrativă. Norocul meu a fost că soţia mea, colegă de facultate, fiind profesor de fizică, m-a „menţinut în formă” cu fizica.
Aşa că, după cinci ani de industrie, am trecut în învăţământ la Liceul „Ştefan cel Mare”, actualul Colegiu Naţional „Ştefan cel Mare” Suceava, un liceu de mare prestigiu, înfiinţat în 1860. Profesorii şi elevii de la „Ştefan” m-au stimulat (chiar m-au obligat) să mă perfecţionez. Atmosfera de emulaţie de aici şi spiritul de competiţie între elevi au trezit în mine dorinţa de a obţine rezultate foarte bune cu elevii.
Munca de profesor poate fi una foarte uşoară sau una care să-ţi solicite eforturi deosebite. Dacă te limitezi la a intra în clasă şi a „recita” lecţia, atunci este foarte uşor. Pentru mine, fiecare lecţie este o provocare. Încerc, şi sper că reuşesc, să captez atenţia elevilor şi, ceea ce este foarte important, să-i fac să gândească. Eu consider că fiecare lecţie este ca un fel de piesă de teatru, profesorul fiind actorul principal. Dacă are talent, reuşeşte să transmită elevilor cele dorite, dacă nu, nu. La mine, acceaşi lecţie predată la două clase diferite, decurge altfel. Mă stăduiesc să-mi adaptez predarea în funcţie de feedback-ul clasei. Nu am agreeat niciodată lecţiile şablon şi din această cauză nu sunt de acord cu planificările şi schiţele de lecţii, sau aşa zisele „proiecte de tehnologie didactică” cum se numesc acum. Cu toate acestea şi acum, după 42 de ani de învăţământ, îmi pregătesc conştiincios lecţiile. Pentru a fi la curent cu ultimile descoperiri din fizică, consult cărţi de specialitate şi accesez spaţiul virtual, fiind familiarizat cu computerul.
Unii consideră că este foarte uşor să lucrezi cu elevi capabili de performanţă. Nimic mai fals!
Pregătirea elevilor pentru concursuri reprezintă o continuă provocare: căutare de probleme noi (şi fizica este una din ştiinţele în care noutăţile apar des), multe ore suplimentare de pregătire a acestor elevi (ore pentru care eu n-am fost niciodată plătit), emoţii, câteodată mai mari decât ale elevilor, satisfacţii mari, dar uneori şi deziluzii.
Sunt printre profesorii care pun în practică crezul că educaţia reprezintă atât informare, cât şi formare. Am tramsmis şi transmit elevilor cunoştinţe de fizică prin lecţii foarte bine structurate metodic şi foarte bine argumentate ştiinţific. Cu toate că am avut mulţi elevi care au obţinut rezultate deosebite, întotdeuna am lucrat la clasă cu toţi elevii. Atunci când clasa era neomogenă, împărţeam elevii în două grupe (numite în glumă ”grupa mare” şi” grupa mică”) şi lucram diferenţiat cu fiecare grupă. Deoarece eu am fost un copil cu foarte puţine resurse materiale, am ajutat întotdeuna copii care doreau să înveţe dar nu aveau condiţii.
Pentru a realiza cel de al doilea deziderat, cel de formare, am discutat cu elevii atât probleme de şcoală cât şi probleme de viaţă. Am constatat că elevii simt nevoia să discute cu cineva probleme pe care nu le pot dicuta cu părinţii. Le-am fost alături cu diferite ocazii, cum ar fi: excursii (în cariera mea de profesor am organizat cel puţin două excursii pe an, cu clasa la care eram diriginte şi chiar cu clase la care nu eram diriginte), vizionare de spectacole, colaborare la organizarea balului bobocilor, balurilor de caritate (liceul nostru are deja o tradiţie în a organiza în fiecare an balul de caritate), festivităţilor şi balurilor de absolvire a liceului sau când au avut situaţii familiale deosebite. În aceste împrejurări elevii îşi deschid sufletul. Am fost printre primii profesori din liceu care am coborât din „turnul de fildeş” şi am schimbat relaţia profesor-elev.
Elevii mă consideră prietenul lor, cu toate că le-am dat şi le dau şi acum uneori note foarte mici, când e cazul. Am fost întotdeauna drept cu elevii în sensul că notele acordate au depins numai şi numai de cunoştinţele lor de fizică şi nu de alte criterii (de al cui copil este, de exemplu – am avut în carieră destui elevi ai unor oameni cu funcţii înalte la nivel de judeţ). Consider că, în momentul când elevii simt că nu „joci cinstit”, te-ai dus de le inima lor.
*Descrierile profesorilor sunt redate intregral conform informatiilor prezente în formularul de înscrieri.
