Copilaria unui geniu: George Enescu

– A fost cel mai mare compozitor roman. Prea putin cunoscuta si cosmetizata, adesea, de biografiile comuniste, copilaria lui a purtat cu ea semnele tulburatoare ale unei inzestrari iesite din comun. Muzicologul Viorel Cosma face, pentru cititorii revistei, dezvaluiri captivante, in pragul aparitiei volumului “Copiii minune ai muzicii romanesti” –

Colivia iubirii
– Maestre Viorel Cosma, va propun sa purtam dialogul nostru pe firul vietii marelui compozitor. Unde s-a nascut George Enescu?
– S-a nascut in Liveni-Varnav, un catun pierdut intre dealurile Dorohoiului, care nici nu figura pe harta Romaniei. In actul de nastere, facut pe 9 august, scrie ca “s-a nascut alaltaeri”, adica pe 7 august pe stil vechi. Casuta in care a deschis ochii era foarte modesta, lipita cu lut pe jos, cu o vatra enorma intr-un ungher si acoperita cu sindrila, asezata pe o coasta impadurita de deal, prin fata careia curgea paraiasul Tricova.

Ce ne puteti spune despre radacinile lui, despre familie? A mostenit macar un strop din talentul lui urias de la inaintasi?

– Despre strabunicul lui, Enea Galin, se vorbea ca a fost unul din cei mai vestiti cantareti de strana din judet. Enea si-a schimbat numele in Enescu, dupa moda timpului. Iar despre bunicul lui Enescu, Gheorghe Enescu, care era preot, marturiile epocii spun ca ar fi avut o “voce ingereasca”. Cat despre parinti, in tinerete formau un cuplu aproape romantic. Vi-i puteti imagina pe Costache si Maria asezati vara in iarba inalta si coapta, printre merii din gradina, el cantand la vioara, ea acompaniind la chitara, romante si cantece populare.

– Un cuplu boem, de artisti…

– Nu chiar. Costache avea, e adevarat, talent muzical innascut, care i-a fost remarcat din copilarie. Fiindca nu stiau ce altceva ar putea face mai bun cu vocea lui de tenor, parintii l-au trimis la Seminarul de la Socola, faimosul seminar pe unde, nu cu mult inainte, trecuse Ion Creanga. Lui Costache nu i-a placut insa preotia, cum nici lui Creanga nu i se lipise de suflet, si s-a facut invatator. Mai tarziu, a renuntat si la viata de invatator, in favoarea vietii de administrator de mosie. Costache era un om instruit. Stia bine latina, istoria muzicii si a romanilor, vorbea corect limba franceza, avea in casa Larousse-ul si putea recita versuri din Eminescu. La toate talentele acestea se mai adauga si o memorie prodigioasa, pe care Enescu o va mosteni. Cat despre mama, Maria Cozmovici, nascuta la Mihaileni, era o persoana firava, fara o frumusete deosebita, recomandandu-se ca o foarte buna povestitoare de basme. Verisorul lui Enescu, Alex Cozmovici, si-o aminteste imbracata mai mult in negru, purtand pe cap un bariz (naframa). Urmase pensionul de fete din Cernauti, unde invatase sa cante la pian si chitara. A avut o structura sufleteasca foarte vulnerabila si un destin ravasit de amaraciuni. Dupa o serie de 4 copii nascuti morti, alti 7 s-au stins in primii ani ai vietii, rapusi de meningita si de anghina difterica. Imaginea crucilor infipte in cimitirul Vornicenilor a marcat-o atat de puternic, incat s-a lasat prada misticismului. La 30 de ani, cand il naste pe George, bucuria enorma de a avea un copil e stirbita de spaima ingrozitoare de a nu-l pierde si pe acesta.

– Micul Enescu a avut, prin urmare, o copilarie rasfatata si fericita?

– Eroare! “Daca as indrazni sa ma plang” – ii marturisea George Enescu lui Bernard Gavoty – “as face-o pentru a spune ca nu am fost un copil rasfatat, ci un copil adorat pana la exces, pana la sufocare. (…) Cand ma gandesc la copilarie, simt inca in jurul meu vigilenta inspaimantata in care am crescut. Eram ferit de cele mai mici pericole, la cea dintai alarma tremurau pentru mine. In aceasta caldura de sera, sufocanta si tensionata, m-am maturizat prea repede. Si, daca astazi sunt un barbat hipersensibil, un fel de jupuit de viu, explicatia cred ca trebuie cautata in copilaria mea”. Cu nervii incordati la maximum, Maria Enescu a luat drumul bisericilor si a indeplinit toate ritualurile, dar si toate obiceiurile babesti, ca noul copil sa supravietuiasca. Unii povestesc ca, inainte sa-l nasca pe Enescu, Maria a visat ca el va trai si va deveni faimos, daca va fi nascut pe cuptorul din odaita si va fi botezat de doi veri. A facut intocmai. Toate hainutele cu care l-a imbracat fusesera mai inainte trecute pe sub altarul bisericii. Nu a dat voie nimanui sa se atinga de leaganul copilului. Rudele il admirau de afara, privindu-l prin ferestruica. La sfatul doctorului, a refuzat chiar sa-l alapteze, incredintandu-l unei doici tinere si sanatoase, Anita lui Toader Ilcu. In primii ani a fost lipsit de orice tovaras de joaca si nu a cunoscut pe niciunul din verisorii lui. A avut o copilarie “de sera”, chinuita, dramatica. “Mama m-a ingrijit cu idolatrie” – spune tot Enescu. “Cea mai mica indispozitie a mea o prabusea de durere si spaima”. Ba mai mult, tot mama s-a opus vehement inscrierii copilului la scoala, avand ideea fixa ca George trebuie sa urmeze cursuri la domiciliu.

– Intre timp, marturiile despre viata lui ne-o arata pe familia Enescu mutata la Cracalia, in satul vecin. De ce a parasit Livenii?

Casa memoriala “George Enescu” de la Livenii- Atat de mult si-au dorit parintii ca acestui copil sa-i poata oferi o educatie de exceptie, incat Costache s-a dedicat cu totul agriculturii, luand in arenda o mosie mai mare ca cea de la Liveni, adica cele 600 de falci din Cracalia, apartinand Institutului “N. Sofian” din Botosani. Cand George a implinit trei ani, s-au mutat cu totii in satul acesta, intr-o casa de zid, cu incaperi spatioase, pivnite de vin si hambare solide. Costache nu s-a implicat doar in agricultura, ci si in bunul mers al obstei, ajungand chiar primar. Satenii il iubeau foarte mult. Era generos din fire. De Sfintele Sarbatori dadea mese gratuite pentru vaduve si saraci si trimitea ajutoare spitalelor si temnitelor din Dorohoi. Iar la stransul graului, dupa macinatul fainei, oferea tuturor o masa indestulata, pe aleea salcamilor batrani. Dovada pentru cat de pretuit era sta faptul ca, mai tarziu, in timpul rascoalei de la 1907, cand taranii au pus stapanire pe toate mosiile arendate dandu-le foc, singura de care nu s-au atins a fost a conului Costache.

Broastele de pe vioara

– As vrea sa mai elucidam un mister. A fost George Enescu un copil minune, sau doar un copil foarte talentat, care si-a dovedit geniul la maturitate?

– A fost, fara indoiala, un copil genial. Si nu-mi sta in fire sa acord asemenea calificative cu usurinta! Mostenise un auz absolut. Asta e un dar din nastere, nu se poate castiga in timp. Tanc fiind, se amuza “prinzand broaste si pasari pe vioara”, le imita perfect, prin simplul joc al corzilor. Asa cum stia sa imite si “gazul cand esa pa teava”. Indeletnicirea asta jucausa si-a pastrat-o si la maturitate, cand, invitat fiind la Curtea Regala din Sinaia, daca ramaneau in cerc restrans, o distra pe Regina, imitand tot felul de vietuitoare.

Avea o memorie de magnetofon, gratie careia, la maturitate putea dirija toata opera lui Wagner din memorie si putea canta, pe dinafara, 62 de volume de Bach. Era suficient sa auda o singura data un cantec, ca il si retinea. Dupa serile cu joc date de tatal sau in copilarie, dimineata se strecura descult, in camasa de noapte, in camera bunicului, si-i spunea: “I-asculta, mosule, iac-asa cantau lautarii aseara!”. Memoria sonora era ajutata de o memorie vizuala fabuloasa. Daca vedea o data o partitura, o si inregistra vizual. La 4 ani stia sa citeasca, sa scrie, sa adune si sa scada. La 5 ani cunostea notele muzicale. Inzestrarii lui pentru muzica i se adaugau altele: era foarte talentat la poezie, desen si pictura. “La 6 ani faceam portrete si peisagii. Opozitia culorilor imi dadea senzatii tot atat de infioratoare ca si sunetele”. Si invata foarte repede limbile straine. La 9 ani vorbea deja engleza, franceza si germana.

– Iar pe la trei ani, asa cum povestesc biografiile romantate, si-a construit singur prima vioara.

– Da, se spune ca si-a construit singur prima vioara, din sindrila, de care a legat niste sarme. Batranii satului isi aminteau ca a incercat sa faca una dintr-un strujan de porumb. Asa incat parintii s-au hotarat sa-i cumpere o vioara mica, de la oras. Si iata-l pe Costache plecand la Dorohoi, cu patru cai mici si iuti legati la docar, spre libraria lui Bercovici, de unde cumpara o vioara de jucarie. Ajuns cu ea acasa, mama se repede sa caute solutia de dezinfectat. George i-o ia insa inainte si o arunca in foc, suparat ca “nu are sunet”. De abia atunci, hotarat, Costache porneste spre Iasi, de unde, contra sumei de 16 lei, ii cumpara lui George prima vioara adevarata.

“Mam’zel Ledi”

– Tot de Iasi se leaga si numele primului sau indrumator, Eduard Caudella.

– De fapt, primele “lectii” de vioara le-a luat dupa ureche de la un lautar batran din Dorohoi, Lae Chioru, pe care familia l-a instalat intr-o odaie de musafiri la Cracalia, ca sa fie tot timpul aproape. A plecat insa repede, dupa numai cateva saptamani, motivandu-i Conasului ca nu mai are ce sa-l invete pe copil, ca a prins deja toate “smecheriile” viorii. Atunci, la sfatul unor cunoscuti, Costache il duce la auditie la Eduard Caudella, compozitor si profesor la Conservator, fost copil minune, si el. Enescu avea 5 ani. Dialogul lor a ramas de pomina. Caudella i-a cerut sa cante ceva. Iar Enescu, dezghetat, i-a spus: “De ce nu imi arati intai ce stii mata?”. Caudella il asculta cantand dupa ureche si, impresionat, il trimite acasa sa invete notele, spunandu-i tatalui sa se reintoarca dupa doi ani. Este momentul decisiv pentru Costache. Convins de talentul real al fiului sau, va pune la bataie intreaga energie pentru a organiza acasa, la Cracalia, o adevarata homeschool (scoala la domiciliu).

– Sunteti primul biograf al lui George Enescu care a semnalat dovezi si detalii despre existenta unei educatoare care i-a vegheat copilului primii ani ai vietii. O institutoare neobisnuita, cum marturiseati. Ne puteti detalia?

– Era un obicei curent al secolului 19, ca familiile boieresti, cu sediile mosiilor departe de orase, sa-si angajeze pentru educatia odraslelor profesori particulari, adusi special din strainatate. Asa a aparut in casa lui Costache Enescu, cand baiatul avea aproape sase ani, o “guvernanta” franceza, Lydie Cedre, recomandata de familia boierului Nicolae Vernescu. I se spusese ca se va ocupa de un mic print, urmas al domnitorului Calimachi. Curand, Lydie avea sa devina un adevarat membru al familiei. Costache Enescu o adora, Maria Enescu o diviniza, iar Tinca Enescu, sora lui Costache, o socotea confidenta intima. Si toate acestea pentru darul extraordinar al lui “Mam’zel Ledi” de a le risipi tuturor, prin grija ei de mama adoptiva, orice teama de o noua catastrofa legata de copil. Era ingerul pazitor al celui mic. Ei i se datoreaza celebrul alint “Jurjac”. Mama il strigase in primii ani Cocuta, iar bunicul si unchiul – Jorjaca. Lydie nu putea pronunta Jorjaca si, fiind convinsa ca numele lui e, la origine, un nume francez compus, i-a zis Georges-Jacques (Jorjac). Domnisoara Cedre era o profesoara foarte destoinica, care l-a initiat pe George in desen si pictura, in limbile franceza, germana si engleza, in golf, filatelie si muzeistica. A vegheat asupra bunelor lui maniere de societate, l-a dus la concerte, l-a ajutat sa-si noteze primele creatii camerale, pe care apoi le-a cantat cu el, la 4 maini. A fost, pe scurt, martorul cheie al copilariei lui George Enescu, o personalitate de exceptie care va deveni apoi educatoarea copiilor fostului rege Nikita al Muntenegrului.

– Ce se intampla, de fapt, la aceasta homeschool? Se perindau profesori?

– De lectii se ocupa exclusiv Lydie Cedre. Costache a facut insa tot posibilul sa inteteasca ocaziile ca fiul sau sa intre in contact cu muzicieni si cu lumea buna. Cand s-a instalat la Cracalia, Costache a cumparat si un pian cu coada, Pleyel, pentru Coana Marioara. Nu stia atunci ca in jurul acestui pian se va intemeia intreaga scoala pe care o gandise. A organizat acasa concerte si recitaluri de pian si vioara, invitand cunoscuti si oameni de presa de la Iasi, spre a vedea talentele baiatului sau. Duminicile de vara facea hora taraneasca, de rasuna curtea de lautari. La 5 ani, si-a dus baiatul la prima lui serata muzicala, la Dorohoi, la sotii Atanasiu. George a ramas atasat de doamna Atanasiu, pe care a acompaniat-o adesea la pian. Toate acestea, pana la varsta de 7 ani, cand s-a implinit timpul sa se intoarca la Caudella, pentru alta auditie. De data aceasta, entuziasmat, Caudella a insistat la Costache sa-si trimita baiatul la Viena.

Muzica si scrisori

– Si astfel, in toamna lui 1888, Jurjac ia drumul capitalei Austro-Ungariei.

– De teama ca i s-ar putea intampla ceva, mama lui n-a conceput sa-l lase singur. Cu eforturi financiare uriase, pleaca toti patru: George, parintii si Lydie Cedre. Au plecat cu trasura pana la Cernauti, si de acolo cu trenul, la Lemberg, cu un popas de odihna in capitala Galitiei. Primul lucru, cand au ajuns, a fost sa mearga cu totii la teatru. Loja imbracata in catifea, candelabrele de cristal l-au impresionat pe micul Enescu, dar nu mai tare decat avea s-o faca mai tarziu Sala Mare a Operei Imperiale din Viena. Ajuns acolo, e instalat in gazda intr-o pensiune, pe Apfelgasse 6, si incepe cursuri preparatoare de vioara, cu profesorul S. Bachrich, la Academia de Muzica – cursuri de 3 ani, pe care el le va absolvi insa in doar doi. Cu recomandare de la profesorul Caudella, e primit mai tarziu in gazda chiar de profesorul Joseph Hellmesberger Jr., interpret cu experienta si dirijor la Opera Curtii, unul din cei mai de frunte profesori de vioara ai Conservatorului, care se va ocupa de Enescu personal, initiindu-l in studii aprofundate de vioara. Hellmesberger il considera ca si copilul lui. Tot el il duce la Opera, unde Enescu isi gaseste un locsor langa instrumentele de percutie, de unde priveste totul in detaliu, incercand sa inteleaga rostul fiecaruia in orchestra.

– Cum au fost anii vienezi ai lui Enescu? Ce marturii au mai ramas?

– Din pacate, perioada petrecuta la Viena este marcata de boala mamei, careia i se depisteaza o tumora pe uter. Se opereaza de urgenta acolo si – fortata – se intoarce in tara, lasandu-l pe George in grija domnisoarei Cedre. Lydie a creat in jurul lui o atmosfera de libertate, riguros controlata insa, din cauza traumelor psihice ale parintilor, care pierdusera atatia copii. Il duce in Volks-Garten (Gradina Publica), il poarta regulat la frizer, la bazinul de inot Florabad, la fotografiat, ca sa-l destinda dupa cele patru ore zilnice si obositoare de studiu (caci vioara se studiaza numai stand in picioare).

Ii cumpara jucarii si pom de Craciun, rame pentru desenele personale si timbre postale. Incet si cu delicatete, il deschide pe micul George spre lume, caci teama parintilor de a nu-l pierde il facusera un copil ciudat. Recunoaste el insusi in Amintiri: “Imi placea invatatura si aveam groaza de aproape toate jocurile, mai cu seama de cele brutale; le gaseam nefolositoare, avand simtamantul ca pierd timpul; fugeam de zgomot si de vulgaritate, iar mai mult decat orice, simteam un fel de spaima innascuta in fata vietii”. In parc, ii face cunostinta cu alti baieti si fetite, incercand sa-i ofere o copilarie normala, de care el, in tara, fusese privat. “Ieri am capatat lectia de gimnastica si m-o invartit ca pe un soldat”, scrie el acasa, la opt ani. “Sunt foarte regulat cu violina, cu pianul si cu franais al meu”. “Alaltaieri seara am fost la Opera; s-a dat Barbier von Sevilla si la sfarsit un balet (Puppenfee)”. “Domnisoara mi-a cumparat alt concert de Beriot”. “Sambata o sa mergem la Opera, la Aide. Alaltaieri am fost la un muzeu de pictura din Belvedere. Sa fi vazut acolo pictura! Acuma mi-a cumparat D-ra niste note si le cantam la patru maini”. Asa suna scrisorile pe care Enescu le trimitea saptamanal acasa. Sunt semnificative pentru educatia extraordinara de care a avut parte, gratie acestei experimentate guvernante. S-au despartit in 1891, cu 3 ani inainte ca Enescu sa ia drumul Parisului. Ea este cea care i-a recomandat prima gazda in capitala Frantei, pe Madame Adrienne Rolland. La ultimul schimb de scrisori, Lydie ii spune: “Sa fii foarte modest si sa stii ca talentul nu trebuie sa te faca vanitos, caci vanitatea este un defect foarte mare”. Iar el ii raspunde: “Nu fiti ingrijorata, Domnisoara, ca am sa va uit, toata viata mea am sa ma gandesc la D-voastra si la bunatatea D-voastra in ce ma priveste. Elevul D-voastra, care va iubeste din tot sufletul, G.E.”.

Curcubeul din gradina

– S-a mai intors, copil fiind, in tara sau copilaria i-a fost cu totul furata de studiile din Occident?

– De la 7 ani, de cand a plecat prima oara, s-a intors regulat, in fiecare vara. Isi impartea vacanta intre Cracalia si Mihaileni, caci parintii lui convenisera sa se desparta din pricina bolii (cancerul era considerat atunci boala contagioasa). Intoarcerea lui presupunea un adevarat ritual, care s-a respectat timp de foarte multi ani.

Enescu premiindu-l pe Dinu Lipatti

Sosea cu trenul la gara din Dorohoi, unde astepta Conu Costache, cu docarul, urmat de caruta cu bagaje. O luau de la gara spre centru, unde se opreau invariabil in fata librariei lui Bercovici, ca sa-si ridice Conu Costache ziarele si corespondenta, in timp ce, asezat in docar, cu cutia viorii in brate, Enescu raspundea la saluturile de bun intors in tara. Ajuns acasa insa, Enescu era cel mai liber si cel mai fericit dintre pamanteni. Numai acolo, intre dealurile pe care se nascuse, misticismul mostenit de la mama lui putea fi transfigurat artistic. Locurile natale i-au ramas toata viata in memorie, incarcate de un abur magic, care nu avea sa se risipeasca niciodata. Livenii, Cracalia, Mihaileniul erau, cum avea sa marturiseasca mai tarziu, “o lume magica, a fiintelor fabuloase, care il smulgea din banalitatea de fiecare zi”. Intr-o vacanta de vara, dupa o ploaie usoara, a vazut coada unui mare curcubeu cazand chiar in fundul livezii. A alergat sa-l prinda si sa se dea de trei ori peste cap pe locul atingerii lui cu pamantul, fiindca auzise, cand era foarte mic, ca, daca faci asta, ti se indeplineste orice dorinta. Trantit apoi in iarba, cu ochii inchisi si cu razele soarelui jucandu-i-se in gene, a stat ore in sir ascultand fosnetele ploii care se indeparta. Cand, dupa multi ani petrecuti in strainatate, cineva l-a intrebat de cat timp si-a parasit tara, Enescu a raspuns: “Nu, n-am parasit dealurile, vaile si padurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul pasarilor. Le-am luat cu mine si le aud cantand in inima mea”.

Sursa: Formula AS