Parinti pe viata
Investim multi ani din viata in cresterea copiilor nostri si odata cu cresterea lor le acordam din ce in ce mai multa libertate de a lua decizii, de a face singuri greseli, renuntam la controlul parental, zambim cand devin independenti, respectam autonomia lor si incurajam separarea lor. Si chiar daca nu suntem de acord cu felul in care ei isi planifica prioritatile in viata, suntem mereu constinenti ca este viata lor, nu a noastra.
Cam asa ar trebui sa se desfasoare scenariul. Sa ne fie greu sa le cerem sa respecte programul nostru, sa ne fie rusine sa le spunem ce ar trebui si ce nu ar trebui sa faca, sau sa fie ridicol sa le oferim sfaturi nesolicitate sau sa ne asteptam sa ne urmeze acel sfat. Din pacate, atat pentru parinti cat si pentru copii, lucrurile nu sunt chiar asa de simple.
Incercam sa controlam destinul copiilor nostri chiar si de dincolo de mormant, iar asta nu este o exagerare. Noi lasam mostenire in mintile lor regulile, convingerile si valorile noastre, chiar daca nu le zgariem pe hartie intr-un necrolog. Putem de asemenea, prin cati bani lasam mostenire si prin cum sunt ei lasati, fara constrangeri sau inchisi in vreun fond, sa influentam, dincolo de mormant, viata copiilor nostri. Copiii au mare nevoie de calitatile noastre de ocrotitori in anii dezvoltarii lor. Stim atunci, ce este mai bine pentru ei. Suntem convinsi ca si acum stim. Si desi, ajunsi mari acum, trecuti de copilarie, noi, mamele si tatii, suntem convinsi ca sarcina noastra nu s-a sfarsit. Poate ca nu mai sunt copii, insa noi le ramanem in continuare parinti.
- Evolutia ca parinte
De ce nu putem fi intotdeauna centurile de siguranta ale copiilor nostri?
In primul deceniu al vietii copiilor, fara indoiala, parintii sunt indispensabili supravieturii lor. Chiar si in al doilea deceniu ca parinti, in ciuda luptei pentru autonomie a fiilor sau fiicelor, unii parinti detin controlul fiindca au banii, puterea, autoritatea legala si cheile de la masina.
Insa in al treilea deceniu ca parinti, in ciuda lipsei lor de experienta sau cu superficialitatea cu care privesc capcanele si pericolele din lume, fiicele si fiii nostri au devenit oficial adulti si noi trebuie sa ii lasam pe ei sa preia controlul. Poate ca ne vine greu a crede ca ei sunt pregatiti pentru asta.
In loc sa renuntam si sa ne bucuram ca am terminat cu dificila noastra responsabilitate pentru ei, ne-am exersat atat de mult statutul de parinte incat nu mai stim sa fim decat parinti.
Ne cutremuram cand vedem ce alegeri fac, suntem indemnati sa le spunem parerea -ca sunt incapabili sa aleaga in situatii pe care noi le consideram extrem de periculoase, nu putem sa nu ne bagam, sa ne dam la o parte, sa tacem din gura, sa le dam voie.
- Tendintele salvatoare ale parintilor
Uneori, parintii sunt invadati de tendinte salvatoare si de temeri de a lasa copiii sa faca greseli. Se simt neapreciati, irelevanti si ignorati cand nu mai au rolul factorului de decizie. Le este dificil sa recunoasca separatia si maturitatea copiilor lor. Doresc sa ii controleze pentru a-si satisface nevoile proprii si de cele mai multe ori se vor convinge pe ei insisi ca ceea ce fac este pentru binele lor.
Pe langa dorinta de a spune copiilor cum ar trebui sa traiasca, mai au si alte opinii despre cum ar trebui sa le creasca nepotii, opinii pe care le sustin increzatori, opinii despre care ei cred ca ar fi revelatoare, opinii pe care parintii nepotilor lor nu i-au rugat sa le impartaseasca.
Controlul pe care incercam sa il exercitam, are probabil ca scop, cel mai nobil dintre scopuri – binele lor. Dar ne putem insela, fiindca acel “bine” ii impinge in directii pe care noi, si nu ei, credem ca sunt importante pentru ei, pentru ca suntem siguri ca stim ce este mai bine pentru ei, fiindca ei, in opinia noastra, nu stiu. Se pare ca ne controlam copiii adulti si din motivul implicarii competitivitati si vanitatii noastre, din dorinta de a fi copilul nostru “carnetul de note bune”. Incercand sa luam numai note mari, ne supraincarcam copilul cu asteptari perfectioniste, trasandu-i ce cariera, ce coleg, ce greutate, ce calitati, ne-ar face pe noi mandri sa le aiba. Ii bombardam cu propriile sperante rasuflate si obtuze, devenind unul dintre acei parinti care isi doresc sa isi vada visurile implinite de progenitura sa.
- Controlarea copiilor
Exista parinti care, atunci cand copiii lor nu se comporta asa cum vor ei sa se comporte, decid sa si-i scoata de la inima, nu pentru ca acesti copii ar fi persoane rele, ci pentru ca acestia nu sunt copiii pe care si-i imagina. Acesti parinti isi privesc copiii ca un accesoriu, ca pe un mod de a compensa propriile esecuri. Ei nu pot accepta copii ale caror destine nu le pot controla.
Unii parinti isi privesc copiii, toata viata, mai mult ca pe un bun pe care il detin, decat ca persoane distincte care au si ele drepturi.
Controlarea copiilor ajuta la prezervarea sentimentului importantei proprii si permite agatarea de ceea ce poate fi vazut cel mai important rol al vietii. Mamele casnice au cele mai mari probleme in a renunta la gratificarile date de dependenta magulitoare a copiilor, de respectul lor pentru intelepciunea si experienta parinteasca, de sentimentul ca ei nu pot trai fara sprijinul parintilor.
Cateodata parintii cer de la copiii lor maturi, acelasi tip de respect si supunere de care beneficiaza la serviciu, iar daca sunt neputinciosi la serviciu incearca sa isi controleze copiii, tocmai pentru ca este singurul lucru pe care il pot controla.
Unii parinti ar face bucurosi un imprumut la banca daca copilul lor ar decide sa-si abandoneze cariera actuala si s-ar face doctor sau avocat, sau inginer. Pe de alta parte, nu va vedea nici un ban de la ei daca ar vrea vreodata sa isi cumpere o motocicleta. Si acest exemplu este o forma de control.
Pentru a controla copiii prin intermediul banilor trebuie sa-i ai. Insa controlarea prin intermediul vinii este o optiune deschisa oricui. Facandu-i pe copii sa se simta vinovati pentru provocarea unor nelinisti, insomnii, cresterea tensiuni, lipsa poftei de mancare este o modalitate castigatoare de a exercita controlul vinii. Si vina dezaprobarii, care cateodata este simplu evocata prin umflarea narilor sau ridicarea unei sprancene este inca nedemodata.
- Copii nefericiti
In timp ce ne impovaram copiii cu vinovatie, ne impovaram si pe noi insine, o povara ce o revendicam drept a noastra de fiecare data cand ei intampina dificultati. Convinsi ca avem control total asupra rezultatului, ne declaram responsabili in totalitate, gasindu-ne pe noi raspunzatori de esecurile lor, autoflagelandu-ne pentru suferintele lor actuale si cautand atent in trecut spre a putea intelege unde am gresit. Am putea intelege ca asa importanti cum suntem, noi, parintii, nu suntem singurii modelatori ai copiilor nostri. Nu doar natura lor innascuta dar si lumea exterioara le-au fost formatori.
Unii parinti se revanseaza punand un anume pret pe vietile lor, sperand sa-si ispaseasca pacatele cu ajutorul banilor. Unii parinti isi amana constant planurile si isi pun in paranteze propriile vieti, pentru a fi prezenti si pentru a satisface nevoile copiilor. Iar unii parinti, atunci cand copiii lor incalca legea sau comit crime atroce, isi asuma toata responsabilitatea pentru faptele lor.
Insa ce este de facut atunci cand copiii nostri adulti, mai mult din manie decat din suparare, gasesc ca vina pentru toate greutatile lor actuale este la noi, insistand ca i-am fi putut face mai fericiti si ca am ratat ocazia?
Sau ce e de facut, cand ne spun ca am fost parintii perfecti si ca asta le-a facut viata mult mai grea?
- Parinti ai copiilor adulti
Cand copiii nostri ne reproseaza comportamentul nostru trecut, trebuie sa admitem ca asa privesc ei experienta aceasta. Putem asculta cu compasiune, fara a incerca sa ne disculpam. Putem sa le spunem ca ne pare rau ca sufera si putem sa ne cerem scuze, daca este cazul. Ce nu trebuie sa facem, este sa ii lasam pe copiii nostri adulti, sa puna toata vina in spinarea noastra, sau sa le permitem sa ne traga pe noi la raspundere, pentru suferintele si problemele prin care trec acum.
Sunt situatii, in care un copil adult, nu poate sau nu va reusi niciodata singur, fie din cauza unei boli sau a unui handicap, iar parinti trebuie sa caute detasarea emotionala. Insa chiar daca reusim sa realizam autonomia si sa fim pregatiti sa acceptam alegerile neasteptate ale copiilor, cei mai multi dintre noi, vom lupta in a mentine detasarea.
Stagnam in saracia personala, cand nu reusim sa avem preocupari dincolo de propria persoana, dincolo de experienta parinteasca. O persoana matura simte nevoia sa fie necesara cuiva, iar creativitatea implineste aceasta dorinta. Unii parinti si mai ales mamele, ar trebui sa raspunda la provocarea :”Cand, ceva care iti apartinuse cu desavarsire, inceteaza a mai fi al tau?”
Plecarea copiilor sau parasirea cuibului, este o perioada deosebit de stresanta pentru mama, care si-a dedicat mare parte din activitatea si energia sa cresterii copiilor. Daca se va simti nedorita si inutila, o astfel de mama va dezvolta ori o depresie santajatoare ori o supraimplicare in viata conjugala a copiilor lor.
Nu vrem sa se simta neajutorati copiii nostri, dar vrem foarte tare sa-i ajutam. Faptul de a fi parinte are doua taisuri. Pe de-o parte cere de la noi sa convietuim cu dragoste nediminuata si neconditionata pentru copiii nostri, iar pe de alta parte, ne cere impacarea cu limitele a ce putem si ce nu putem si ce nu trebuie sa incercam sa facem pentru ei, impacati cu conditionarea rolului de parinte.
Sa iti respecti copiii maturi ca adulti, ca indivizi separati, care au dreptul sa ia singuri decizii referitoare la viata lor, este singurul si cel mai important lucru ce trebuie invatat, daca vrem sa parasim relatia fuzionala, toxica parinte-copil.
Autor: Psiholog Delia Ciobancan
