Locuiesc peste drum de o şcoală. E ceva tonic în zarva pe care o fac prichindeii ieşiţi în pauză. Cocoţat în balconul de vis-a-vis, sunt un statornic spectator al jocurilor care îmi par vag familiare, dar cărora am dificultăţi în a le înţelege regulile. Încerc să desluşesc logica după care se alcătuiesc cercurile acelea în care se discută lucruri de mare importanţă, fără îndoială. Îmi scapă cu desăvârşire felul în care se împart taberele de susţinători la competiţiile ad-hoc din curtea şcolii. Dar toată hărmălaia aceea îmi face bine.
Mi-e drag prichindelul cu hăinuţa aceea, cu câteva numere mai mare decât el. Are pantalonaşii uzaţi, prea scurţi la gleznă. Când nu e încins în cine ştie ce competiţie de şotron ( e o şcoală mai sărmană, în care telefonul celular şi IPod-ul nu au pătruns) e aşezat pe un bolovan, într-un colţ, şi citeşte. Îl văd cum îşi mişcă buzele şi urmăreşte textul pe carte. Uneori cade pe gânduri, îşi sprijină falca în palmă, ca un om mare, şi ia o expresie uşor încruntată. Rămâne aşa preţ de câteva clipe, apoi aşează iar degeţelul pe rândul din carte şi purcede la citit, mişcând din buze cu aceeaşi sârguinţă.
E tare prăpădit cu ciuful lui blond-roşcat, niciodată pieptănat. Hainuţele sunt vechi şi ponosite. Ghetuţele scâlciate şi cu pielea uzată peste măsură. Dar când râde parcă întreg cerul se umple de râsul lui. Nu ştiu cum îl cheamă, dar mi-a devenit drag. Am devenit prieteni. Cândva m-a remarcat, m-a văzut în balconul de unde stau şi-l pândesc. Şi depăşind stânjeneala de atunci, de câte ori mă vede, mă salută.
Stânjeneala aceea a apărut atunci când, fără voia mea, am fost martor la un episod pe care, cred eu, şi l-ar fi dorit rămas o taină. La dreapta şcolii, la vreo cincizeci de metri, e un chioşc. În ziua despre care vă povestesc, micuţul meu prieten şi-a luat rămas buni de la colegi la poarta şcolii. Aşa cum făcea în fiecare zi. Apoi a pornit spre chioşcul despre care vă spuneam, săltând când şi când ghiozdănelul, pe spate, şi fluierând cu o şăgălnicie pe care, acum, o cred mai degrabă jucată.
Lângă chioşc, ferit de priviri, îl aştepta un băieţel cu aproape un cap mai mare ca el. Să fi avut la 13-14 ani, spre deosebire de mogâldeaţa mea, care nu cred să aibă mai mult de 10 ani. Cel mai mare muşca dintr-o felie de pâine unsă cu ceva. Poate margarină. Mi-era greu să spun, de la distanţa aceea. Când piciul meu a ajuns, cel mare l-a mângâiat pe creştet, ciufulindu-i şi mai tare claia de păr. Piticuţul l-a strâns în braţe pe cel mare, care i-a întins jumătatea rămasă din felia de pâine. Era destul de răcoare şi mă gândeam că celui mare i-ar putea fi frig, doar în cămăşuţă.
După ce a înfulecat, din două înghiţituri, bucăţica de pâine, mititelul şi-a scos haina, mult prea largă pentru el, şi i-a dat-o frăţiorului său mai mare. Da, cel mare era frăţiorul lui. Apoi a scos două cărţi din ghiozdănelul ponosit şi i l-a dat celui mare. Acesta a aşezat acolo cărţile pe care le avea la subţioară. Apoi a îmbrăcat haina, l-a mai ciufulit o dată pe cel mic şi a pornit spre şcoală.
Mititelul a dat să plece şi el, spre casă. Atunci m-a zărit. Şi umerii i s-au lăsat, cumva, în faţă. Şi l-am simţit ruşinat, mai degrabă, decât îngheţat de răcoarea de afară. A doua zi, trecând spre şcoală, m-a zărit în balcon. Şi mi-a făcut cu mâna. De atunci ne salutăm mereu.
Aceasta e toata povestea. Vă pot spune că, de acum, Sorinel ( da, acesta e numele său) are propriul său ghiozdănel. Şi ghetuţe noi. Şi o hăinuţă care să fie numai a lui. Cum s-au întâmplat toate acestea nu am să vă mai spun. Dar am să vă spun ce fel puteţi şi voi ajuta un Sorinel. Pentru că asemeni lui sunt mii de alţi copii necăjiţi. Sau încă şi mai necăjiţi. Copii pe care lipsurile îi ţin departe de şcoala unde şi-ar dori să fie.
Fundaţia Dan Voiculescu a iniţiat un program prin care îşi propune să-i ajute pe toţi aceşti micuţi. Ionuţ, Sorinel, Anuţa sau cum se vor mai numi ei. Un program prin care să-i ajutăm să meargă la şcoală. Să aibă ghiozdănelul lor. Să fie mai puţin zgribuliţi. Şi mai ales să simtă că, în jurul lor, sunt semeni cărora le pasă.
Ce puteţi face? Pe 25-26 septembrie şi 2-3 octombrie, în complexul comercial Grand Arena, Fundaţia Dan Voiculescu vă invită să dăruiţi ceva, cât de puţin, pentru a-i ajuta pe cei ca Sorinel. Cu foarte puţin, îi puteţi ajuta să meargă la şcoală. Şi să le fie iarna mai uşoară. O pereche de ghetuţe. Sau un ghiozdănel. O hăinuţă sau nişte caiete. Puteţi fi convinşi că, după aceea, vitrinele centrului comercial vă vor părea altfel.
Proiectul “Daruiește și vei dobândi ” îşi propune să aducă zâmbetul pe buzele unor copii necăjiți. Noi am cunoscut 6 copii, pe Ionut (14 ani), Ionela (12 ani),Claudia (11 ani), Teodora (8 ani) si Mihaita (4 ani) ai familiei Machidon, din satul Buda, comuna Oșești, județul Vaslui, care nu mergeau la școală. În cadrul acestei campanii, ei au primit rechizitele și hăinuțele necesare pentru a merge la școală.
