La 1 februarie 2020 se împlinesc 168 de ani de la naşterea lui I.L. Caragiale, creatorul limbajului dramatic românesc, unul dintre clasicii literaturii române, alături de Mihai Eminescu şi Ion Creangă.
Caragiale ne-a lăsat o operă cu particularități care o unicizează în contextul literaturii naționale, dar și universale, în care a ilustrat magistral, prin comicul de situații și al personajelor care vorbesc o limbă aparte, specificul și mecanismele parvenirii.
Născut la 30 ianuarie 1852, în satul Haimanale – astăzi I.L. Caragiale, judeţul Dâmboviţa, a urmat Gimnaziul ‘Petru şi Pavel’ din Ploieşti, studiile liceale terminându-le la Bucureşti.
Atras de teatru, a urmat, în cadrul Conservatorului de Artă Dramatică din Bucureşti, Clasa de mimică şi declamaţie a unchiului său, Costache Caragiali (1868-1870). A frecventat apoi şedinţele ‘Junimii’ (1877-1878), în revista căreia, ‘Convorbiri literare’, îşi va publica principalele piese de teatru.
De-a lungul timpului, a ocupat diferite funcţii: copist la Tribunalul de Prahova, sufleur, la Iaşi, în trupa lui Mihail Pascaly, sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, redactor la revista ‘Ghimpele’ (1873-1875), la ziarul ‘Timpul’ (1878-1881), revizor şcolar, funcţionar la Regia Monopolurilor Statului, profesor la liceul particular ‘Sf. Gheorghe’ din Bucureşti, director general al teatrelor (în stagiunea 1888/1889).
A editat revista de umor în format de buzunar ‘Claponul’ (mai-iun. 1877), un ‘Calendar al Claponului’ (1878), apoi ziarul ‘Moftul român’ (1893, împreună cu A. Bacalbaşa; 1901), ‘Vatra’ (1901, împreună cu I. Slavici şi G. Coşbuc).
În primăvara anului 1905 s-a stabilit la Berlin, autoexilându-se, împreună cu familia, în urma decepţiilor din plan social şi cultural, care au culminat cu scandalosul proces al plagiatului (1901-1902) inventat de scriitorul obscur Caion (Constantin Al. Ionescu-Caion), referitor la piesa ‘Năpasta’.
După debutul în gazetărie de la 21 de ani în revista ‘Ghimpele’, unde a susţinut rubricile ‘Varietăţi’ şi ‘Una-alta’ (1873-1875), a continuat să colaboreze la numeroase publicaţii ale vremii cu cronici dramatice, schiţe, traduceri: ‘Albina Carpaţilor’, ‘Convorbiri literare’, ‘Epoca’, ‘Literatura şi arta română’, ‘Noua revistă română’, ‘Românul’, Telegraful’, ‘Tribuna’, ‘Universul literar’, ‘Viaţa nouă’.
De o valoare deosebită sunt articolele sale pe teme sociale sau politice apărute în presă, dintre care se detaşează articolul-pamflet ‘Din primăvară până-n toamnă’, publicat în revista vieneză ‘Die Zeit’ (1907). În scrierile sale (piese de teatru, schiţe, farse), Caragiale a satirizat lumea pitorească a Capitalei şi provinciei de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, afirmând că ‘nimic nu-i arde pe ticăloşi mai mult decât râsul’.
S-a remarcat cu predilecţie în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri: comedia în două acte ‘O noapte furtunoasă’ (1878, premiera la 18 ian. 1879 la Teatrul Naţional din Bucureşti, publicată în ‘Convorbiri literare’ în oct.-nov. 1879) – capodoperă a dramaturgiei româneşti, farsa într-un act ‘Conul Leonida faţă cu Reacţiunea’ (1880, publicată la 1 febr., premiera la 16 apr. 1912 la Teatrul Naţional din Bucureşti), comedia în patru acte ‘O scrisoare pierdută’ (1884, premiera la 13/25 nov. 1884 la acelaşi teatru), comedia în trei acte ‘D-ale carnavalului’ (1885, jucată la 8 apr. şi publicată la 1 mai); drama ‘Năpasta’ (1890, premiera în acelaşi an, la 3 febr.), alături de câteva piese de mai mică valoare.
A mai lăsat studiul teatral ‘Cercetarea critică asupra teatrului românesc’ (1878), a tradus câteva lucrări dramatice din literatura universală (tragedia în versuri ‘Roma învinsă’, de Al. Parodi, reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti la 21 mai 1878; ‘La Camaraderie’, de E. Scribe.
Primul volum al lui Caragiale, ‘Teatru’, prefaţat de Titu Maiorescu, prin studiul său din 1885, ‘Comediile d-lui I. L. Caragiale’, a apărut în cursul anului 1889. Creator al schiţei în literatura română, a scris numeroase ‘Momente’ şi ‘Schiţe’, asemănătoare teatrului, prin fondul lor dramatic şi comic: ‘Domnul Goe’, ‘Vizită’, ‘Bubico’, ‘Tren de plăcere’, ‘Petiţiune’, ‘Căldură mare’, ‘Un pedagog de şcoală nouă’, ‘Ultima oră’, ‘Inspecţiune’, ‘High-life’, ‘Telegrame’, ‘Justiţie’ etc.
Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observaţie psihologică şi naturalistă (‘O făclie de Paşti, ‘Păcat’, ‘Două loturi’, ‘În vreme de război’) şi fantastică (‘La hanul lui Mânjoală’, ‘Kir Ianulea’). A tradus din M. Twain, Ch. Baudelaire, E.A. Poe ş.a., iar opera sa a fost, la rândul ei, tradusă în numeroase limbi.
La 9/22 iunie 1912, I.L. Caragiale a încetat din viaţă la Berlin. Mai târziu, a fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti, nu departe de Mihai Eminescu. A fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române (28 oct. 1948).
