În parteneriat cu editura Litera și Fischer International lansăm o nouă provocare pentru cei pasionați de literatura universală. Zilnic vă propunem recenzia unei opere sau un autor de nivel mondial.
Se tot vorbește în aceste zile pe toate canalele despre o scriitoare. Canadiană. Nici tînără,nici bogată, nici multipremiată, nici foarte mult mediatizată. O lung șir de nici, nici nici. Și că scrie proză scurtă. Și mai ce? A luat Premiul Nobel pentru Literatură. De fiecare dată cînd se acordă cîte un Premiu Nobel pentru literatură agențiile de presă și televiziunile intră în alertă. Cine, de unde, cum, cînd. Se răscolesc biografii, se amintesc bibliografii, se cern mărturii, se discern opinii critice.
Ce să spui despre un premiant Nobel decît de bine. Nu întotdeauna. Sunt destui nobelizați bombăniți.Că juriul, că și criteriile, că politicul, ideologicul – stînga/dreapta au șI ele rolul lor, ca șI geografia. ȘI mai ce? Și că i-a pus Dumnezeu mîna în cap. Cui? Unui Scriitor. Un scriitor este în primul rînd cel premiat. Exact asta se uită, se neglijează în aceste momente de glorie și recunoaștere internațională a muncii unui om. Care altfel trudește și se sacrifică de unul singur. De multe ori. Să ne amintim doar de Flaubert sau Radu Petrescu al nostru. Doi mari nevoiași în ale scrisului fără să le pese de Nobel. Mă rog, pe vremea lui Flaubert, nici nu exista, dar și așa, nu-l vedem pe marele benedictin dîndu-se în stambe cu filmări și interviuri.sau intervenții, c-o fii, c-o pății. Dar mai știi, ce nu face succesul dintr-un premiat.
Premiatul Premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta se numește Alice Munro.AțI auzit de ea? Mă îndoiesc. E scriitoare. Canadiană. Și scrie, a scris, multe povestiri. Schițe, nuvele. Doar un roman. Uite că si proza scurtă e apreciată, a luat Premiul Nobel pentru proză scurtă, se repetă pe toate canalele o banalitate. Și un neadevăr. Alice Munro luat Nobelul pentru că scrie o proză bună. Că e scurtă sau lungă nu contează. Să fie bună contează.
A contat.
Nu știu cîți dintre cititorii români au avut în mînă singura traducere din multele volume d epovestiri ale lui Alice Munro. Volumul cu un titlu cam dulceag, Prea multă fericire ( editura Litera, 2011, traducerea din limba engleză Ioana Opaiț) nu știu să fi beneficiat de vreo atenție specială din partea celor care citesc în limba română. Păcat. Este chair o carte remarcabilă, scrisă cu naturalețe șI firesc, unde epicul se așează cuminte în pagină, iar întîmplările relatate sunt dintre cele mai banale. O literatură a cotidianului frust am fi tentațI să zicem – de altfel eticheta de cehov al Canadei circulă pe seama ei, așa cu la americani Raymond Carver beneficiază de acest titlu, de ce nu, de glorie, la urma urmelor – dacă prozele ei nu ar conține mult mai mult decît atît.
Bedros Horasangian
