Miercuri, 29 februarie, Jurnalul Naţional vă oferă, în cadrul colecţiei de literatură românească Biblioteca pentru toţi, volumul „Spovedanie pentru învinşi, trecut şi viitor”, de Panait Istrati.
Panait Istrati, fiul unei spălătorese şi al unui contrabandist grec, s-a bucurat în timpul vieţii de recunoaşterea talentului său literar de către Romain Rolland, cel care l-a numit „un Gorki balcanic”. S-a născut în 1884, la Brăila, şi a avut un destin de excepţie. În timp ce (preadolescent fiind) muncea la stăpân, băiat de prăvălie, „nouăsprezece ceasuri de goană zilnică”, în cele câteva ore rămase libere citea cu patimă. Lectura, ca alternativă salvatoare, i-a fost, după cum a măsturisit, „izvorul tuturor bucuriilor şi al surprizelor unei vieţi de copil chinuit”.
A împletit frânghii, a fost hamal în port, mai târziu zugrav, a purtat în fiinţa sa dorul de ducă, de cunoaştere şi experienţă a situaţiilor-limită, a fost o haimana autodidactă care a tânjit după dreptate, solidaritate, prietenie. Părăsit de tată, sărac, aşezat din naştere între cei umili, participarea sa în 1905 la o manifestaţie de solidaritate cu revoluţia rusă este justificată. Călătoreşte apoi în Grecia şi în Egipt, ajunge la destinaţii de legendă, Pireu, Marsilia, Port Said şi Damasc, dar susţine constant (până la un moment dat) mişcarea socialistă.
Cel care avea să ajungă scriitor important de limbă franceză a învăţat limba singur, după dicţionar. Ajunge la Paris şi apoi la Nisa, unde se afla când a scris o scrisoare disperată: „Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. Este oare nevoie să te explici atunci când te hotărăşti să părăseşti lumea asta?”. A încercat să se sinucidă, nu a reuşit, iar scrisoarea a ajuns într-un târziu la Romain Rolland, căruia îi era adresată. Acesta îl încurajează şi îl ajută să publice, astfel că, după câteva volume apărute, Panait Istrati ajunge să fie considerat în România scriitor francez, iar în Franţa, scriitor român.
Temele sale exotice, mirobolante, lumea stranie şi fascinantă înfăţişate cu mână sigură de maestru în romanele reunite autobiografic în „Viaţa lui Adrian Zografi” cuceresc publicul francez. Astfel că, în URSS, ajunge în 1927 un Panait Istrati, autor cunoscut şi preţuit. După şaisprezece luni în care a cunoscut pe viu realităţile din Moscova, Leningrad, Crimeea, Ucraina, Moldova etc., rămâne profund deziluzionat şi se rupe brusc de credinţele sale socialiste. Se revoltă profund împotriva corupţiei, servilismului, incompetenţei la conducere, abuzurilor din arealul sovietic care fusese privit ca o alternativă plină de speranţă la regimul nazist.
Panait Istrati, în faţa realităţilor concrete, ajunge să numească bolşevismul „fascism roşu”. Acest strigăt dureros de revoltă este închis între copertele pe care scrie „Spovedanie pentru învinşi”. Mesajul este limpede, încă din primele pagini: „Ei bine, mă despart de prietenii mei comunişti, până la ceea ce înseamnă orgoliul lor în Rusia: construcţia socialismului. E trist pentru vechea noastră prietenie, dar asta e. (…)Căci clasa muncitoare nu este vinovată, când este neştiutoare de ceea ce nu a învăţat niciodată. Dar şefii ce i se impun sunt buni de spânzurătoare când îi compromit viitorul, punând carul înaintea boilor, prin toate mijloacele şi oricât ar costa”.
În 1938, la trei ani după moartea lui Istrati, cartea a apărut în România cu titlul „Spovedania unui învins”. Bineînţeles că după 1945 volumul a fost interzis. „Învinşi sunt toţi oamenii care se află, către sfârşitul vieţii, în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni al lor”, scrie Panait Istrati, cel care spunea despre sine că este un vagabond. S-a lăsat trăit şi cutremurat de viaţă, pe care a transformat-o în literatură. Nu poate fi învins un autor a cărui operă surclasează lejer prestaţia celor care s-au grăbit să-l denigreze. Ci doar un vagabond de geniu, care a înţeles lumea ca nimeni altul.
Sursa: Jurnalul National
